Un studiu care a trecut prin peste 20.000 de articole a selectat 50 de texte despre 42 de programe dedicate bărbaților care recurg la violență domestică și familială, în 14 țări. Concluzia centrală arată că aproape 75% dintre intervențiile analizate se abat de la modelul standard de terapie de grup, însă primesc finanțare modestă și sunt evaluate rar pe termen lung.
În 2024, premierul Australiei a declarat violența domestică și familială criză națională. Aproape jumătate dintre cele 42 de intervenții identificate în studiu proveneau din Australia. Autorii subliniază însă că această pondere ridicată nu înseamnă automat că Australia este mai avansată, ci reflectă și preferința publicațiilor academice pentru cercetarea în limba engleză și cea occidentală.
Miza acestor programe este una directă, pentru că un model slab construit sau întrerupt înainte să fie verificat poate lăsa victimele fără protecție. Autorii au formulat clar această diferență dintre politica publică și efectul concret într-o familie: „Un program care funcționează și intervine în violența domestică și familială poate însemna că o femeie rămâne în siguranță. Un program care nu funcționează, sau care nu este niciodată finanțat suficient de mult pentru a afla, lasă aceeași femeie și copiii ei în pericol.”
Potrivit Jurnalulnational, programele standard au fost folosite cel mai des în Australia, în timp ce intervențiile non-tradiționale au apărut frecvent ca proiecte pilot, pe termen scurt și cu finanțare limitată. În afara Australiei și Noii Zeelande, abordările bazate pe comunitate au fost comune și au implicat atât bărbatul care folosește violența, cât și mediul din care provine.
Dintre cele 42 de programe, doar două au fost concepute pentru a include populații diverse, inclusiv refugiații Rohingya din Malaezia. Popoarele indigene, persoanele LGBTQIA+, migranții și persoanele cu dizabilități apar aproape deloc în designul acestor inițiative.
Exemplele din studiu merg în aceeași direcție. Programul HERrespect din Bangladesh, derulat în fabrici de confecții, a folosit scenete și piese de teatru într-un model de „edu-tainment”, dar nu a primit finanțare suficientă pentru o evaluare solidă a efectelor în timp. În India, programul Parivartan a lucrat cu tineri atleți de crichet și cu antrenorii lor, mizând pe prevenție și intervenție în interiorul comunității sportive.
Rainbow Door, singura linie de asistență pentru violență domestică și familială destinată persoanelor LGBTQIA+ din Australia, cu bază în Victoria, a arătat un impact clar în timpul carantinei COVID. Programul are însă nevoie de finanțare și extindere suplimentare.
Concluzia autorilor este că alternativele la formulele clasice există deja, dar fără finanțare stabilă și verificare în timp rămân experimente izolate, nu politici care pot fi extinse. „Nu există o soluție universală pentru violența domestică și familială, iar politicile noastre de finanțare și reglementare trebuie să reflecte acest lucru.”
