Felul în care o persoană își privește corpul nu este dat doar de ceea ce vede în oglindă. Cristina Nica, psihoterapeut sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală, explică faptul că imaginea corporală este strâns legată de identitatea personală și se formează din experiențe vechi, în special din copilărie și adolescență. La maturitate, aceste experiențe se pot transforma într-o voce interioară care comentează permanent aspectul fizic.
În practică, acest lucru se vede atunci când apar automat etichete precum „prea slabă”, „prea grasă”, „nu ești feminină” sau „nu ești suficient de atrăgătoare”. De multe ori, nu corpul este cel care „vorbește”, ci modul în care ai învățat să îl interpretezi. Partea importantă este că, dacă imaginea corporală a fost învățată, ea poate fi și schimbată, nu prin perfecțiune, ci printr-o privire mai blândă.
Pentru multe femei, problema devine foarte concretă atunci când relația cu propriul corp se reduce la controlul greutății, al alimentației sau al aspectului fizic. În acest context, corpul ajunge să fie tratat ca un proiect fără final, ceea ce poate aduce presiune, anxietate și oboseală emoțională. În schimb, dacă este privit ca un spațiu de locuit, nu ca o problemă de rezolvat, pot apărea mai mult calm, mai puțină rușine și o percepție de sine mai sănătoasă.
Potrivit Lyla, în copilărie identitatea este foarte permeabilă, iar mesajele despre corp sunt absorbite fără filtru. Observațiile repetate despre greutate, feminitate, atractivitate sau cât de „sportiv” este un copil nu rămân simple remarci, ci se lipesc de identitate. În adolescență, aceste filtre se întăresc prin comparații sociale și standarde estetice, iar corpul nu mai este văzut pur și simplu ca un corp, ci ca o dovadă că ești sau nu „destul”. Cristina Nica rezumă această legătură astfel: „Imaginea corporală nu este niciodată doar despre corp; este despre felul în care ne-am învățat să ne privim, despre câtă libertate ne permitem, despre câtă blândețe ne oferim, despre cât de mult ne-am lăsat modelați de privirile altora.”
Specialista explică și de ce multe persoane adulte ajung să se agațe de controlul greutății, al mâncării sau al aspectului fizic. Pentru mulți oameni, aceasta devine o strategie de a recâștiga controlul într-o viață percepută ca imprevizibilă. Când restul pare haotic, corpul devine locul în care încerci să pui ordine. Numai că el reflectă și oboseala, stresul, anxietatea, traumele, pierderile, schimbările hormonale și trecerea timpului. „Corpul nu poate fi mințit. El spune adevărul chiar și atunci când noi încercăm să-l ascundem.”
Un pas practic propus este ca orice schimbare corporală să nu mai fie tradusă imediat ca eșec, ci citită ca informație. Oboseala poate fi oboseală, iar tensiunea poate fi tensiune. Nu tot ce vezi la tine cere corectare. Ideea centrală este că o relație sănătoasă cu corpul nu începe cu schimbarea aspectului, ci cu schimbarea privirii: mai puțină critică, mai multă curiozitate, mai puțină rușine, mai multă blândețe.
În zilele în care nu îți place cum arăți, accentul poate fi mutat de la iubire la respect. Cristina Nica spune clar: „O relație sănătoasă cu corpul nu înseamnă să-l iubim necondiționat, ci să-l respectăm. Să-l ascultăm. Să-l locuim. Să-l tratăm ca pe o parte din identitatea noastră, nu ca pe o problemă de rezolvat. Înseamnă să ne permitem să fim oameni, nu idealuri estetice.”
Pentru părinți, mesajul este important. În copilărie, identitatea se construiește din mesaje repetate, iar cele despre corp pătrund adânc. Etichetele aparent banale pot influența ani la rând felul în care copilul se va vedea. De aceea, este util să fie evitate formulările critice de tipul „ești prea ” și să nu fie transformat corpul într-un criteriu de valoare personală. Presiunea socială nu dispare, dar vocea ei poate fi slăbită atunci când nu mai confunzi valoarea personală cu aspectul fizic.
